Când Sophie Brinkmann îl cunoaşte pe Hector Guzman, viaţa ei se află într-un impas.
Misteriosul bărbat o cucereşte pe loc. Totuşi, Sophie află repede că înfăţişarea lui e înşelătoare: Guzman ascunde lucruri sinistre.
Hector Guzman este şeful unei organizaţii criminale internaţionale, cu o filieră specializată în trafic de arme şi droguri, care se întinde din Europa până în America de Sud.
Brusc, Sophie se trezeşte prinsă într-un hăţis de ambiguitate morală, obsesii terifiante şi tactici diabolice.

“Magnific… Prietenul andaluz îmbină drame de familie — Guzmanii aduc puţin cu clanul Corleone —, războaie între organizaţii rivale, trafic de arme, poliţişti corupţi şi violenţă extremă… Miza acestui roman este pe cât de şocantă, pe atât de fascinantă.” – USA Today

“Genul poliţist scandinav s-a îmbogăţit cu o nouă voce: Alexander Söderberg.” – Los Angeles Times

Trăim într-un oraş care există pe o hartă fizică, care produce bani la bugetul naţional dintr-o activitate aproape monoindustrială, care încă este o poartă spre Europa civilizată , dar căruia i-au fost extirpate inima şi sufletul, adică sportul şi cultura.

O mână de indivizi au reuşit în doar câţiva ultimi ani, să reduca aceste două activităţi definitorii ai unei comunităţi la stadiul unui organ stafidit şi inert.

Dacă sportul local mai are un singur stindard vizibil , baschetul feminin, cultura este conform unei expresii englezeşti “dead and buried” , adică moartă şi îngropată.

Dacă în urmă cu mai puţin de un deceniu aveam concerte pe ştrand cu trupe cert valoroase gen Uriah Heep şi Kevin Costner, cap de turneu European, aveam un prestigios festival naţional de muzică numit Folk You, aveam un teatru de păpuşi cu vizibilitate şi unicitate mondială, aveam o filarmonică productivă într-o clădire cu acustică rarissimă în această parte de continent, distrusă între timp, aveam un festival de rock tânăr şi sănătos la Port Arthur, acum avem nişte indivizi total străini de spiritul acestui oraş şi care nu vor putea face niciodată diferenţa între a merge la ştrand şi a merge pe ştrand, care încearcă să ameţească urbea cu idea şi proiectul de capitală culturală.

Dacă mâna de indivizi, mai sus amintiţi, care mai au încă în frâu fondurile pentru cultura oraşului, ar participa la o emisiune gen “Vrei să fi milionar” sunt sigur că ar trebui să vină cu bani de acasă, le-ar da cu minus.

Dacă mai vrem să respirăm cultura decentă în oraşul ăsta ar trebui să re-căutăm adevaraţii arădeni , să readucem în prim plan oamenii care au facut lucrurile bine , oameni care au plecat în pribegie prin alte cotloane ale ţării sau care s-au retras în grupuri mici de prieteni prin birturile locale.

Poate nu este totuşi prea târziu…

Un aradean