Teatrul de Comedie marchează marţi 60 de ani de la înfiinţare printr-o serie de evenimente prezentate online pe paginile de Facebook şi Instagram ale teatrului, începând cu ora 12,00.

„Pentru Teatrul de Comedie, ocazia de a sărbători virtual înseamnă şi bucuria de a fi împreună într-un număr mult mai mare şi pentru mai mult timp, alături de prieteni, spectatori fideli, viitori spectatori, cronicari, jurnalişti, echipa artistică şi administrativă. O privire retrospectivă asupra istoriei Teatrului va demonstra însă că acesta a avut curajul să îşi înceapă activitatea şi nu de puţine ori să o continue, în situaţii deloc uşoare. În seara de 5 ianuarie 1961 a avut loc primul spectacol al Teatrului nou înfiinţat în Centrul Vechi al capitalei şi de atunci producţiile memorabile şi evenimentele inedite au bucurat spectatori din întreaga ţară şi din străinătate”, se arată într-un comunicat al instituţiei transmis AGERPRES.

Managerul Teatrului de Comedie, George Mihăiţă, va inaugura evenimentul aniversar cu un cuvânt de deschidere rostit la ora 12,00.

Programul se va desfăşura pe durata întregii zile de 5 ianuarie şi va include o serie de proiecte difuzate în premieră, precum: Revizitări ale marilor dramaturgi, în parteneriat cu Muzeul Naţional al Literaturii Române, un proiect care aduce în prim plan texte inedite ale dramaturgiei româneşti prin lecturi susţinute de actorii Teatrului de Comedie (primul episod va fi dedicat lui George Ciprian şi va cuprinde o povestire din volumul „Măscărici şi mâzgălici”, în lectura actorului Marius Florea Vizante), spectacol lectură după textul „Ultima iubire a lui Cezar” de Horia Gârbea, regia Dragoş Huluba, debutul sketch show-ului „Meniul zilei” de Bogdan Cotleţ şi Dan Rădulescu, dar şi difuzarea unor videoclipuri speciale care reamintesc momente memorabile din istoria Teatrului.

Evenimentul aniversar se va încheia cu difuzarea, de la ora 21,00, a documentarului despre înfiinţarea Teatrului de Comedie, realizat în anul 2014 de Cristina Modreanu şi Maria Drăghici, în parteneriat cu Teatrul de Comedie. AGERPRES

Copii pierduți pe plajă, debutul în lungmetraj documentar al Alinei Manolache, pornește de la pretextul găsirii copiilor pierduți pe plajă în anii ‘90 (astăzi deja adulți la 30 de ani) și ajunge să aibă întâlniri cu oameni de vârsta ei, din diferite locuri din țară. Documentarul de 70 de minute se va putea vedea online pe 3 decembrie, în intervalul în intervalul 19:00-23:59 iar biletele sunt disponibile pe Eventbook, în cadrul programului online Elvire Chez Vous, inițiat de Cinema Elvire Popesco.

După scurtmetrajele Sfârșitul verii (Visions du Reel 2016) sau recent lansatul I am here (2020, produs sub umbrela Festivalului Filmului European), Copii pierduți pe plajă a avut premiera mondială la cea de-a 66-a ediţie a Festivalului Internațional de Film Taormina, Sicilia. Filmul este rezultatul a patru ani de muncă, cu un scenariu dezvoltat la atelierul internațional Archidoc (Paris – Lisabona – Nyon) și este o producţie deFilm, susținut de Centrul Național al Cinematografiei în parteneriat cu Televiziunea Română.

Trailer: https://vimeo.com/437081348.

În anii ’90, din vacanţele de vară de la mare erau nelipsite anunţurile, rostite la megafoane şi la Radio Vacanţa, despre copiii pierduți de și de către părinţii lor pe litoral. Ea însăși un copil al acestor vremuri, regizoarea Alina Manolache se folosește de încărcătura simbolică a acestor pierderi temporare și invită spectatorii într-un labirint emoțional care, privit de sus, lasă la vedere imaginea subiectivă a unei generații.

Astfel, creează cu afecțiune un portret colectiv în nuanțe diverse, o privire empatică în viața unor personaje curajoase, nesigure sau melancolice, pentru care „a fi pierdut” capătă de fiecare dată altă semnificație. Întrebările ridicate sunt multe și diverse: Care este pulsul primei generații născute și crescute în ”anii liberi” de după Revoluție? Care sunt fricile lor? Care sunt gândurile lor pentru viitor? Cum se imaginau și unde se află acum?

„Chiar dacă eu nu m-am pierdut, în timp, întrebarea asta nu m-a lăsat în pace: ce s-a întâmplat cu acei copii de vârsta mea care s-au pierdut pe plajă și au fost dați la Radio Vacanța și, acum 4 ani, în 2016, am început efectiv să caut oameni care au trecut prin experiența asta și, de aici, din diverse întâlniri cu ei, au derivat multe alte întrebări. Subiectul de fapt a început să se rafineze mai mult și mai mult și au apărut întrebări de genul: Cum sunt eu azi? Cum sunt ei azi? Nu cumva e un moment interesant, prin prima faptului că împlinim cu toții 30 de ani? Poate că aș putea să mă leg și de faptul că avem cumva și vârsta democrației în România și chiar dacă filmul nu îngroașă întrebările astea într-un mod foarte evident, cred că, într-un strat subtil, ele există și am încercat să dau un răspuns prin acest portret colectiv.”, a povestit Alina pentru Radio România Cultural cu ocazia includerii filmului în selecția IDFA.

Filmul a fost prezentat în cadrul ediției din acest an a International Documentary Film Festival Amsterdam (18 – 29 noiembrie), unul din cele mai prestigioase festivaluri de film non-ficțional dar și la Astra Film Festival Sibiu 2020 și Les Films de Cannes à Bucarest 2020.

Alina Manolache este documentarist, a făcut studii la Universitatea Națională de Arte București, dar și în Franța, la Ecole Superieure d’Art et Design Grenoble-Valence, plus un master pe Societate, Multimedia, Spectacol, la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii.

Din echipa filmului mai fac parte Ioana Lascăr și Radu Stancu (producători), Laurențiu Răducanu (director de imagine), Gabi Basalici (monteur) și Filip Mureșan (sound designer).

“Cât de bine îi cunoşti pe oamenii care locuiesc lângă tine? Ei cât de bine te cunosc? Ştii măcar numele vecinilor tăi? Ai băga de seamă dacă ar avea necazuri sau dacă n ar ieşi din casă cu zilele?”, asta ne întreabă unul dintre personaje în primele pagini ale cărții Proiectul autenticității de Clare Pooley, publicată recent în colecția Fiction Connection a Editurii Trei.

Lumea digitală a schimbat conceptul nostru de „vecinătate”, precum și practica sa. Câți dintre noi își fac astăzi cu adevărat timp să cunoască oamenii care trăiesc și lucrează în apropiere, în viața reală? Romanul de debut al lui Clare Pooley explorează ce se întâmplă într-un cartier contemporan din Londra, după ce unul dintre locuitorii săi nu respectă distanța socială obișnuită și își provoacă vecinii să facă parte dintr-un experiment de comunicare autentică.

Un caiet verde aduce laolaltă șase străini, între care se înfiripă prietenii neașteptate și iubiri profunde.
Julian Jessop, un artist septuagenar excentric și solitar, crede că oamenii nu sunt sinceri unul cu altul. Dar dacă lucrurile ar sta altfel?
Julian începe să scrie adevărul despre viața sa într-un caiet verde pe care îl lasă în cafeneaua lui preferată. Monica, proprietara cafenelei, găsește caietul, notează la rândul său câteva mărturisiri personale și îl lasă în barul de vizavi. Caietul călătorește în Thailanda și înapoi la Londra și relevă galeria de personaje – printre care fermecătorul Hazard, care jură că va deveni abstinent, Alice, fabuloasa mamă de pe Instagram a cărei viață reală e mult mai puțin împlinită decât cea virtuală, precum și toți ceilalți prieteni ai lor – care alcătuiesc o poveste ciudată și amuzantă, nespus de tristă și dureros de adevărată.

O lecție despre curajul de a te arăta fără mască – ceea ce nu este atât de înspăimântător cum pare. Dimpotrivă, aceasta poate fi fericirea. Dificultățile și dependențele apar și sunt depășite, minciunile sunt spuse și apoi iertate, iubirea se caută și se găsește, iar adevărurile, odată rostite, te pot elibera.

Mesajul cărții este foarte puternic, îndemnând cititorul să își închidă din când în când telefonul ultra performant și toate aplicațiile de social media și să trăiască în lumea reală, autentică, să își facă prieteni reali, nu virtuali, și să formeze o comunitate vie.

Dacă ne gândim la noi înșine și ne analizăm propria viață, vom constata că semănăm puțin cu unul sau mai multe dintre personajele lui Clare Pooley. Aproape toți trăim într-o carapace eclectică de minciuni, omisiuni, jumătăți de adevăr și portrete fabricate. Nu intenția de a înșela ne conduce neapărat; mai degrabă suntem călăuziți de nevoia de a minimiza vulnerabilitatea, de a fi plăcuți de ceilalți sau de a ne crea o imagine bună, fabuloasă într-o societate care este adesea alimentată mai mult de percepție decât de realitate.
Dar ce s-ar întâmpla, întreabă Clare Pooley în Proiectul autenticității, dacă într-o zi decidem pur și simplu să dărâmăm zidul dintre noi și restul lumii și să lăsăm oamenii să ne vadă așa cum suntem de fapt, fără filtrele Instagram, fără nevoia de a impresiona și fără frica de a fi expus?

Artistul plastic Christo, de origine bulgară, renumit pentru realizările sale monumentale constând, printre altele, în împachetarea în ţesătură a clădirii Reichstagului la Berlin sau podului Pont-Neuf de la Paris, a murit duminică la vârsta de 84 de ani, au anunţat colaboratorii acestuia pe contul lui de Facebook, notează AFP.

Artistul, născut Christo Vladimirov Javacheff, în Bulgaria, „a decedat din cauze naturale la 31 mai 2020 la domiciliul său din New York”, potrivit unui mesaj postat de „biroul” său pe pagina lui de Facebook.

Împreună cu soţia sa, Jeanne-Claude, au format unul din cele mai mediatizate cupluri din arta contemporană pe care au marcat-o cu operele lor insolite, necesitând ani de concepţie şi milioane de dolari pentru a dura numai câteva zile în unele cazuri.

Inventator al unui gen artistic nou, „împachetarea spaţiului”, Christo a îmbrăcat în ţesătură Pont-Neuf la Paris (1985) şi Reichstagul la Berlin (1995), printre altele.

În 2016, el a realizat pe apele lacului Iseo din nordul Italiei proiectul The Floating Piers (Cheiul plutitor).

Născut la 13 iunie 1935 în localitatea Gabrovo din Bulgaria, Christo a fugit în 1956 de regimul comunist şi realismul sovietic predat la Facultatea de Arte din Sofia.

El a întâlnit-o la Paris, în 1958, pe Jeanne-Claude Denat de Guillebon (născută tot la 13 iunie 1935, dar la Casablanca, în Maroc) care avea să-i fie soţie până la moarte, în 2009.

Christo şi-a stabilit domiciliul la New York şi a obţinut cetăţenia americană.AGERPRES